EXISTĂ MOMENTE ÎN VIAȚĂ când cuvintele nu reușesc să cuprindă adâncimea unei experiențe; când greutatea unei adevăruri este simțită mai profund decât poate fi articulată. Așa este puterea în a muri – secretul unei vieți productive, care Îl slăvește pe Dumnezeu, secret pe care cei mai mulți dintre creștinii de astăzi îl cunosc prea puțin.
Moartea lui Isus Hristos nu a fost un simplu eveniment istoric. A fost un act de iubire divină. O iubire atât de dincolo de înțelegere încât limba umană nu poate găsi cuvinte pentru a o exprima. Prin moartea Lui, avem speranță, iertare și o viață nouă – atât în această lume, cât și în cea viitoare.
Moartea Lui nu a fost o rezignare pasivă, ci o ascultare activă. Chiar și în Ghetsimani, când S-a rugat: „Părinte, dacă vrei, depărtează de la Mine acest pahar”, ultimele cuvinte ale rugăciunii Sale au fost: „Totuși, nu voia Mea, ci a Ta să se facă.” Aceasta nu a fost slăbiciune – a fost puterea supremă.
Conducătorii religioși ai vremii Lui s-au temut de puterea care ar fi putut urma morții Sale, atât de mult încât au postat soldați la mormântul Lui. Da, soldați veghează un trup mort! Au crezut că o piatră și o sabie pot suprima Divinitatea. Dar nicio putere umană – niciun imperiu, nicio armă, nicio uneltire – nu a putut împiedica învierea. Când îngerul a coborât și pământul s-a cutremurat, moartea însăși a fost sfărâmată.
Dumnezeu nu a doar învins moartea – a înghițit-o: „El va înghiți moartea în biruință.” Isaia 25:8. Moartea lui Hristos a devenit începutul unei noi și glorioase ere. Prin puterea învierii, noi, care eram morți în greșeli și păcate, suntem ridicați prin lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, ca să ședem cu El în locurile cerești.
Să fie clar, mântuirea, biserica glorioasă și adevărata unitate ar fi imposibile fără ca Isus să-și dea viața.
Însuși gândul morții fizice în sine s-a schimbat, căci nu mai poartă aceeași amenințare – acel dușman temut care pune capăt la tot ce este bun. Deși este legată de durere și pierdere pământească, moartea devine piatra de încercare către o mărire mai mare – o veșnicie cu Dumnezeu. Se spune că toți vor să meargă în cer, dar nu toți sunt dispuși să moară pentru a ajunge acolo.
Pentru creștin, moartea este o trecere, care duce la minunea unui trup transfigurat; unul care este nemuritor și capabil să se bucure de slave pe care nu le putem experimenta aici jos. Toate necazurile, bătăliile și limitările umanității vor dispărea pentru totdeauna.
Este un principiu fundamental în creștinism că viața izvorăște din supunere, că puterea emerge din zdrobire, că biruința se naște din ceea ce pare a fi înfrângere și că a muri pentru noi înșine este secretul unei vieți de putere.
Aceasta stabilește, de asemenea, un model pentru noi. Din dragoste, și noi trebuie să murim. Trebuie să urmăm calea lui Hristos și să ajungem la sfârșitul noastră – al voinței și căii noastre proprii. În Hristos, avem privilegiul de a experimenta o viață de plenitudine a bucuriei, hotărâre, îndrăzneală și libertate așteptând de cealaltă parte. A muri pentru noi înșine este secretul.
În Ioan 12, Isus rostește un adevăr nepopular: „Dacă grăuntele de grâu, căzând în pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.” Acesta este principiul divin țesut în însăși creația. Viața vine prin moarte. O omidă nu poate deveni fluture fără dizolvarea stării sale anterioare. O sămânță nu se poate înmulți fără a fi îngropată.
Totuși, cât de des rezistăm acestei legi? Predicăm creșterea, curajul și rodnicia – dar ne ferim de precondiția – moartea sinelui. Vrem trezire fără supunere, putere fără zdrobire, recoltă fără semănat, dar o cameră plină cu boabe de grâu, oricât de bună și minunată ar fi sămânța, nu va deveni niciodată recoltă decât dacă fiecare cade în pământ și moare.
Această moarte nu este metaforică. Este o criză – un moment de părăsire totală în care renunțăm la control. Ca și Pavel, trebuie să ajungem în punctul de a spune: „Am fost răstignit împreună cu Hristos; și nu mai sunt eu cel ce trăiește, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2:20). Aceasta nu este doar îmbunătățire de sine, este înlocuire de sine.
Prea des, ne apropiem de Dumnezeu cu condiții: „Te voi sluji, dar pe termenii mei. Te voi urma, dar în zona mea de confort.” Cu toate acestea, adevărata supunere este înmânarea cheilor – nu cu o agendă ascunsă, ci cu o încredere radicală. Este sfârșitul planurilor noastre, al reputației noastre, al fricilor noastre.
Luați în considerare ucenicii dinainte de Rusalii. Se ascundeau, paralizați de frică. Dar după odaia de sus – după ce a căzut focul – au devenit de neoprit. De ce? Pentru că muriseră pentru ei înșiși și Dumnezeu a preluat conducerea. Frica de batjocură, persecuție, chiar martiriu, nu mai avea putere asupra lor. Hristos trăia acum prin ei.
Aceasta este îndrăzneala pe care o căutăm: nu adunată din interior, ci născută printr-o supunere deplină lui Dumnezeu. Când încetăm să ne agățăm de viețile noastre, descoperim o viață cu mult mai mare.
Lucrarea pe care au făcut-o acești frați a putut fi împlinită doar pentru că s-au unit în jurul conducătorilor pe care Dumnezeu i-a chemat în mod evident să conducă biserica. Orice motiv egoist de a merge pe căi proprii a fost smuls din inimile lor. Ei și-au înțeles locul în timp, responsabilitatea lor. Au fost învățați prin exemplul lui Isus murind pentru ei (și îndemnul lui Isus de a muri unul pentru altul) și au fost hotărâți să-și dea viața pentru această chemare înaltă.
Romani 12:1 oferă o invitație uimitoare: „Vă îndemn, fraților, prin îndurările lui Dumnezeu, să vă închinați trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu.” Așa cum Pavel Apostolul i-a îndemnat pe romanii să-și închine trupurile, și noi trebuie să ne închinăm pe noi înșine ca jertfă vie lui Dumnezeu în timpurile noastre.
Aceasta este calea către puterea învierii. Nu doar străduință, nu auto-ajutorare, ci supunere. Nu să ținem mai strâns, ci să dăm drumul, altfel fiecare este potențial propriul său cel mai mare dușman. Avem nevoie de mâinile celor pe care Dumnezeu i-a rânduit să ne învețe să murim.
Marea lucrare a vremii noastre? Va fi împlinită doar prin acest principiu biblic. Fiecare făcând ce i se pare drept în ochii săi nu a funcționat niciodată.
Dacă simțiți greutatea acestui adevăr, nu întoarceți spatele. Moartea sinelui nu este sfârșitul – este un început frumos al ceva puternic. Așa cum a făgăduit Isus: „Căci cine va vrea să1și scape viața o va pierde; dar cine își va pierde viața pentru Mine, acela o va găsi.” Matei 16:25.
Să avem curajul să cădem în pământ și să murim – și să descoperim, în sfârșit, viața care este cu adevărat o viață mai abundentă. Lumea așteaptă acest lucru!
