„Cînd a rupt Mielul pecetea a șaptea, s’a fãcut în cer o tãcere de aproape o jumãtate de ceas.”

Apocalipsa 8:1

„Dumnezeul nostru vine și nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor, și împrejurul Lui o furtunã puternicã.” (Psalm 50:3).

„Strigã în gura mare, nu te opri! Înalțã-ți glasul ca o trîmbițã, și vestește poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov pãcatele ei!” (Isaia:58:1).

Când lucrează Dumnezeu și poporul Său, aceasta nu se întâmplă în liniște. Când lucrările întunericului se descopere și se distrug acest lucru produce zgomot, pentru că suflete sunt zguduite în păcatele lor, în căile lor greșite și în lenea lor religioasă. Având aceasta în vedere, tăcerea spirituală este un blestem pentru pământ, o stare produsă de diavol.

Prin urmare Apocalipsa 8:1 ne descrie o tragedie spirituală. Această tăcere are loc  în regiuni cerești  cum este menționat și în Efeseni 2, unde locuiesc cei răscumpărați, și nu în cerul cerurilor în care șade Dumnezeu. Cum s-a ajuns la această stare dureroasă de o jumătate de oră?

Timpul celei de-a șasea trâmbițe a fost un timp foarte furtunos, dar minunat. Credincios a ridicat Fratele D.S. Warner și contemporanii lui vocile ca trîmbițele arătînd oamenilor adevărul. Cât de puternice au fost aceste vibrații! Cei care iubeau sectele lor scrîjneau din dinți și grupările lor nebiblice se împrăștiau, pe când cei care  iubeau adevărul se bucurau în lumină și lăudau pe Dumnezeu. A fost un zgomot și o activitate sfântă. Predicatorii  credincioși descopereau lucrările întunericului fără nici o teamă omenească. Oile lui Dumnezeu a fost împrăștiate dealungul multor secole. „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu” a fost mesajul. Multe suflete primeau ajutor spiritual, scăpând din cuștile religioase ale oamenilor, au fost adunate de Dumnezeu la singura Sa turmă sfântă. Mare a fost bucuria poporului adevărat a lui Dumnezeu bucurându-se de unitatea între ei, de unitate în spirit și de prezența glorioasă a lui Dumnezeu în adunările lor. Vestirea adevărului curat fără nici o teamă omenească va avea  întotdeauna ca urmare unitate și glorie.

După moartea fratelui nostru credincios Warner, unii dintre predicatori au dat loc spirtitului de compromis, ca urmare nu au mai fost în stare să recunoască pericolul „lucrurilor mici”, îndepărtîndu-se de unele standarde clare în ceea ce privește îmbrăcămintea, cu scopul de a „câștiga mai multe suflete”. Prin aceasta ei au făcut drumul mai larg. Pentru că au dat spațiu acestui spirit de compromis, cu timpul acesta a adus între ei o inundație de lucruri lumești și păcat. Slava s-a  depărtat din mijlocul lor.

Cei care cu toate acestea îndrăzneau și nu se opreau să strige în gura mare, au fost denunțați ca legaliști, înguști la minte și lipsiți de dragoste. Sunetul trîmbiței a șasea s-a depărtat și a fost înlocuită de o tăcere fatală. Cei care au fost binecuvântați cu slavă și cu multă lumină în seara evangeliei, aceia pe care Dumnezeu i-a folosit să vestească judecățile Cuvântului Său Sfânt, acuma tăceau, pe cînd diavolul își făcea lucrarea sa falsă.

Este posibil a descrie consecințele nenumătate a acestei jumătate de oră de tăcere? Efectele au fost grandioase. Ele au fost globale. De cînd a început tăcerea, fiecare generație în fiecare loc, a fost influențată profund. Acestă lipsă a vestirii clare biblice și practicarea ei a produs peste tot confuzie și pustiire. Sămînța „mică” a compromisului a dat naștere unui monstru de rătăcire și păcat mai ales sub numele creștinismului, dar și sub numele biblic al Bisericii lui Dumnezeu.

Prin ruinul restricților biblice, diavolul a avut ocazia a elibera balaurul – o renaștere a păgânismului. Felul de a privi lumea s-a schimbat cu timpul, mai ales în anii șaizeci al secolului douăzeci.

Ecumenism, „toleranță”, umanism și politeismul au pătruns chiar și în textura maselor largi ale „creștinismului”. Neamurile au fost duse în rătăcire. Creștinii care spun că au o mărturisire merg mînă în mînă cu spiritul acestei lumi; ei nu au nici cea mai vagă idee despre Biserică și despre o viață cu adevărat sfîntă.