Pecetea a patra

Pecetea a patra

„Cînd a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul fãpturii a patra zicînd: „Vino și vezi!”
M’am uitat, și iatã cã s’a arãtat un cal gãlbui. Cel ce sta pe el, se numea Moartea, și împreunã cu el venea dupã el Locuința morților. Li s’a dat putere peste a patra parte a pãmîntului, ca sã ucidã cu sabia, cu foamete, cu molimã și cu fiarele pãmîntului.“ (Apocalipsa 6:7-8)

După ce a văzut lucrarea distrugătoare a călărețului de pe calul negru, lui Ioan i se arată un alt călăreț, care reprezintă de asemenea un sistem combativ, neînduplecat și apostat distrugînd ca și ceilalți doi călăreți anteriori. Spunem din nou, calul și călărețul sunt un simbol, dar armele de război sunt schimbate.
Un cal gălbui nu este nici alb, dar nici închis la culoare. Numele lui este „Moartea”, care este în contrast cu Viața, care este Hristos. În limba Greacă pentru „locuința morților” este folosit cuvântul Hades or tărâmul morților. Numele acestui călăreț, deasemenea și ceea ce îl urmează pe el este ușor de înțeles că este groaznicul efect spiritual al puterii lui distrugătoare.
Ioan l-a văzut pe acest călăreț folosind arme dăunătoare împotriva poporului lui Dumnezeu, incluzând o sabie (învățătură falsă), foame ( înfometare spirituală), moarte (moarte spirituală) și fiare sălbatice ale pământului (duhuri bestiale). În epistola a Petru a spus, „Dar aceștia, ca niște dobitoace fãrã minte, din fire sortite sã fie prinse și nimicite, batjocorind ce nu cunosc, vor pieri în însãș stricãciunea lor” (2 Petru 2:12). Pavel a spus în 1 Corinteni 15:32: „Dacã, vorbind în felul oamenilor, m’am luptat cu fiarele în Efes…”. Iuda confirmă și el aceste două pasaje referindu-se la cei fără evlavie „Ca dobitoace fără minte”.
În perioada care a urmat după cei 1260 de ani de întunecime papală, ni se prezintă o formă nouă de lepădare de credință. De la aproximativ 1530 pînă 1880, a domnit o putere distrugătoare cum nu s-a mai văzut niciodată în lume. În mod specific, ceea ce a fost ilustrat în pecetea a patra este o lucrare osânditoare al sufletelor de către Protestantism și denominationalism – biserice false făcute de om.
Protestantismul este o formă ascunsă a unei religii false, deoarece lucrurile pentru care s-au făcut protestări în timpul Reformei din secolul al 16 lea – cum ar fi furia și bestialitatea puterii papalității precum și a puterii Romane și al surorilor ei Ortodoxe – a fost o cauză nobilă. În orice caz ea nu a produs o slava impecabilă ca a Bisericii primitive, pe care Biblia o numește Biserica lui Dumnezeu. În schimbul bisericii a produs erezii, dezacord, secte, dezbinări și a distrus sufletele cu miile prin învățăturii ei nebiblice. Iată cîteva exemple din aceste secte formate:
– Biserica Luterană a fost formată la 25 Junie 1530 la Parlamentul de la Augsburg.
– Regina Elisabeta a adoptat o lege de întemnițare a Puritanilor cari nu fregventau Biserica Anglicană în anul 1593.
– Thomas Helwys și John Murton au organizat Biserica generală Baptistă în Anglia în 1611.
– George Fox a organizat Societatea prietenilor (Quakers) în Westmorland, Anglia în 1652.
Din tristețe, mulțimi de secte au mai fost formate de atunci încoace.
În Apocalipsa 11:8-10, o altă imagine este prezentată ilustrând aceeași scenă. În scopul de a cauza moarte prin foamete spirituală, duhul calului galben a ucis efectele celor doi martori – Cuvântul și Duhul. Cum se poate „ucide” Cuvântul și Duhul? Prin uzurparea puterii lor de guvernare peste biserică, și înlocuindu-le cu crezuri și doctrine oamenești. Acest sistem religios fals răspîndește învățături blestemate, stingând astfel Duhul și disprețuind proorociile sau predicarea Cuvîntului adevărat a lui Dumnezeu (1 Tes. 5:19-20), prin urmare oamenii sunt lipsiți de o Evanghelie dătătoare de viață și mântuire pentru suflete.
Este clar că mulți din Reformatorii din secolul al 16-lea au avut motive bune, legale, chiar inspirate de Dumnezeu pentru a protesta împotriva Bisericii Catolice. Mulți din aceștea au fost Călugări cari au fost lipsiți de Cuvântul lui Dumnezeu. Din cauza căutării lor pasionate pentru Pâinea Vieții, Dumnezeu a început să le dea lumina adevărului. Oameni ca Menno Simons și Jacob Arminius au văzut că războaiele, chiar și cele religioase au fost greșite. Ei au constatat că și căsătoria nu a fost interzisă, și că mântuirea nu s-a obținut prin fapte ci prin har. În orice caz, mulți dintre ei, în loc să contiunue cu aceeași râvnă în căutarea adevărului din Cuvîntul care i-a eliberat pe ei de supt jugul mănăstirii, ei au cedat mai degrabă Duhului apostat din timpul acela, formând crezuri și dezbinări, a căror consecințe încă mai există și astăzi. Mai tîrziu oamenii au început să creeze „biserici” în numele lor – Menoniți, Luterani, Amish, Huteriți – dovedind starea firească a inimii lor. În loc să se bazeze pe puterea de curățare a Duhului cât și judecățile Cuvântului, ei au format alte secte nebiblice. Acest lucru nu este nimic mai puțin decât o insultă a Tatălui care „adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mîntuiți”, a Fiului, care a spus: „voi zidi Biserica Mea”, și a Duhului prin care cei mântuiți „sunt zidiți împreună, ca să fie un locaș al lui Dumnezeu, prin Duhul.”
Apocalipsa 11:10 spune că locuitorii de pe pămînt se vor bucura și își vor trimite daruri unii altora – alergându-și predicatori după placul lor, creând funcții și alte poziții bisericești nebiblice.
Aceasta este în opoziție contrară cu lucrarea Dătătorului de daruri. Efeseni 4:8 și 11 ne spune clar că Dumnezeu „a dat daruri oamenilor.” „Și El a dat pe unii apostoli; pe alții prooroci; pe alții evangheliști; pe alții păstori și învățători.” 1 Corinteni 12:18 declară: „Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare așa cum a voit El.” Acest lucru „de a-și trimite daruri unii altora”, văzut în transferul de funcții duhovnicești unii la alții – a fost fundația care mai târziu a devenit seminariile din timpul nostru.