Trâmbița a cincea
Trîmbița a cincea
„Îngerul al cincelea a sunat din trîmbițã. Și am vãzut o stea care cãzuse din cer pe pãmînt. I s’a dat cheia fîntînii Adîncului și a deschis fîntîna Adîncului. Din fîntînã s’a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Și soarele și vãzduhul s’au întunecat de fumul fîntînii. Din fum au ieșit niște lãcuste pe pãmînt. Și li s’a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pãmîntului. Li s’a zis sã nu vatãme iarba pãmîntului, nici vreo verdeațã, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, cari n’aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s’a dat putere nu sã-i omoare, ci sã-i chinuiascã cinci luni; și chinul lor era cum e chinul scorpiei, cînd înțeapã pe un om. În acele zile, oamenii vor cãuta moartea, și n’o vor gãsi; vor dori sã moarã, și moartea va fugi de ei. Lãcustele acelea semãnau cu niște cai pregãtiți de luptã. Pe capete aveau un fel de cununi, cari pãreau de aur. Fețele lor semãnau cu niște fețe de oameni. Aveau pãrul ca pãrul de femeie, și dinții lor erau ca dinții de lei. Aveau niște platoșe ca niște platoșe de fer; și vuietul, pe care-l fãceau aripile lor, era ca vuietul unor care trase de mulți cai, cari se aruncã la luptã. Aveau niște cozi ca de scorpii, cu bolduri. Și în cozile lor stãtea puterea, pe care o aveau ca sã vatãme pe oameni cinci luni. Peste ele aveau ca împãrat pe îngerul Adîncului, care pe evreiește se cheamã Abadon iar pe grecește Apolion. Cea dintîi nenorocire a trecut. Iatã cã mai vin încã douã nenorociri dupã ea.” Apocalipsa 9:1-12
Ca de obicei, pecețile și trâmbițele corespund în mod cronologic. În ciuda faptului că binecuvântările cari au însoțit viețile și lucrările lui Wesley cât și a altor oameni credincioși, sunarea trâmbiței a cincea a dovedit căderea dezastruasă a unor predicatori cari odată trăiseră în locuri cerești. În mare măsură a fost organizarea în mijlocul sectelor care eventual i-a înșelat de slava care o avuseseră odată. Steaua care a căzut din cer exprimă aceasta în mod simbolic.
Acești predicatori au continuat să lucreze în starea lor decăzută, și au continuat să deschidă groapa fără fund, care este un simbol spiritual al unei religii fără fundație. Într-adevăr tot ce nu este pe Stânca Hristos este în groapa fără fund. Toți predicatorii falși și toate bisericile false sunt din această groapă. De acolo a ieșit un fum vătămător – o slavă falsă care a avut efecte teribile prin faptul că a corupt atmosfera spirituală, otrăvind pe cei cari au respirat-o, întunecând viziunea oamenilor și împiedicândui de a vedea lumina soarelui Evangheliei. Pe când fumul care a umplut templul (Biserica lui Dumnezeu) reprezintă Slava lui Dumnezeu, (Apocalipsa 15:8) acesta a fost echivalentul lui nesfânt. Falsitatea lui este cunoscută prin originea și efectul său. Din cauza acestui fum întunecos, Biblia numește această perioadă „ziua plină de nori și negură”.
În prezent noi suntem înconjurați de numeroase paralele a acestui fenomen fumuriu. În ciuda minunilor și binecuvântărilor atribuite Duhului Sfânt de sectele de azi, totuși este o absență fundamentală a unei vieți sfinte și fără păcat. Slava falsă încă tinde spre nesfințenie indiferent cât este de estetic sau favorabil cu oamenii.
Ca să agraveze lucrurile și mai rău, acești predicatori corupți au produs o mulțime de alți predicatori corupți pe care Biblia îi aseamănă cu niște lăcuste. Profetul Naum explică acest simbol vorbind de aceste lăcuste – ca oamenii cari tăbăresc în dumbrăvi pe răcoarea zilei: cînd rãsare soarele, sboarã (Naum 3:17). Cît de bine le descrie Sfînta Scriptură! Cu toate că în mod natural lăcustele se hrănesc cu plante vii, acestora li s-a interzis să se năpustească asupra slujitorilor vii numiți „terebinți ai neprihãnirii”, pe fruntea cărora este scris numele lui Dumnezeu (cei cu adevărat mântuiți).
Cu toate că cei drepți au fost relativ protejați ei totuși au fost grav afectați și torturați de acești pastori apostați. Cu adevărat, lucrarea acestor profeți falși iritează sufletele celor sfinți. Obscuritatea mesajului Evangheliei a afectat dezvoltarea și progresul lor spiritual. Mulți au căutat moartea dar nu au găsit-o. Dacă ar fi moarte fizică ce acești oameni au căutat, poate că s-ar fi sinucis. Mai degrabă, a fost o moarte spirituală a păcatului înnăscut și a eului lor care a fost așa de mult dorită, dar primejdioasă și evazivă. Aceasta nu înseamnă ca nimeni nu a obținut această minunată experiență. Pe timpul lui Wesley, Dumnezeu a restaurat lumină prețioasă la o lume ignorantă, și a lucrat minunat pentru interesul poporului Său. Dar lucrarea proorocilor falși și limitațiile bisericilor create de oameni (în mod special în secolul și jumătate care a urmat) i-a limitat pe mulți în urmărirea unei sfințenii depline.
Natura agresivă a acestor predicatori falși este foarte accentuată în Scriptură. Așa cum am învățat pînă acum din articolele anterioae din Apocalipsă, caii simbolizează duhuri militante în tipologia Biblică. Aceste lăcuste războinice au fost niște impostori cu cununi de aur fals, în contrast cu aurul curat cu care Dumnezeu încununează pe copii Lui (Psalm 21:3).
Acești predicatori au fost efeminați, pentru că Scriptura spune că ei aveau păr lung ca femeile. Acești profeți ai gropii au refuzat să se întărească „fiți oameni și întărițivă” (1 Corinteni 16:13). În schimb ei „au ajuns ca niște femei”, „rămânând în cetățuile lor”, și „refuzând să lupte” împotriva păcatului și carnalității (Jeremia 51:30).
În ziua de azi există mulțimi de predicatori falși care sunt deasemenea efeminați. Ei se apleacă sub cererile membrilor bisericilor lor (în mod special a celor bogați). Ei mai degrabă vor compromite decât să jignească pe cineva (diavolul inclus). Ei sunt „predicatori de acomodare”. Slavă lui Dumnezeu pentru predicatorii care sunt brutali împotriva păcatului și a diavolului (așa cum Ioan Botezătorul și Isus au fost) și care sunt agresivi cu buruienile din țarină.
Chiar dacă acești predicatori manifestă o lipsă de masculinitate spirituală cât privește nedreptatea, dinții lor de leu subliniază agresiunea lor față de dreptate și sfințenie. David a fost în mijlocul unor oameni cu un temperament asemănător când a strigat „sufletul meu este între niște lei” (Psalm 57:4). Acești oameni sunt ca și tatăl lor care „dă tîrcoale ca un leu care râcnește, și caută pe cine să înghită” și numele lui este Abadon și Apolion.
Sarcina Apocalipsei este, să dea imagini vii care să ne învețe lecții cu aplicații practice foarte importante. Ioan a scris despre viziuni de dinți ca dinții de lei, cozi ca de scorpii și aveau părul ca părul de femeie, pentru ca noi să nu fim înșelați de predicatori arătoși, cari se întrețin bine, au abilități oratorice significative și voci plăcute pentru a cânta. Noi trebuie să identificăm oamenii corespunzător cu caracterul lor spiritual și fructele produse în urma predicării Cuvântului. Când vedem acești bărbați și femei, în mintea noastră trebuie să vină simbolurile din capitolul nouă al Apocalipsei. De asemenea, bisericile lor atrăgătoare să ne aducă viziuni a gropii fără fund care fumegă.
Chiar și cultele bisericești cari predică o a doua curățire sunt în mare măsură incapabile să aprovizioneze pe membrii lor cu un acces la o experiență realistă, clară și permanentă. Suflete încă sunt chinuite de la o renaștere la alta. Mulți încă sunt într-o căutare fără succes pentru a muri față de păcat și față de ei înșiși.
Dorința noastră este să ajutăm aceste suflete, și noi invităm pe toți să vină sub influența unei atmosfere care a fost purificată de judecățile lui Dumnezeu (Apocalipsa 16:17). Încă există și acum predicatori credincioși, cari vor ajuta suflete să moară față de păcat. Biserica lui Dumnezeu este locul unde sufletele pot primi moartea eliberatoare a sfințeniei.