Pecetea a cincea

„Cînd a rupt Mielul pecetea a cincea, am vãzut supt altar sufletele celor ce fuseserã junghiați din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu, și din pricina mãrturisirii, pe care o ținuserã.
Ei strigau cu glas tare, și ziceau: „Pînã cînd, Stãpîne, Tu, care ești sfînt și adevãrat, zãbovești sã judeci și sã rãzbuni sîngele nostru asupra locuitorilor pãmîntului?”
Fiecãruia din ei i s’a dat o hainã albã, și li s’a spus sã se mai odihneascã puținã vreme, pînã se va împlini numãrul tovarãșilor lor de slujbã și al fraților lor, cari aveau sã fie omorîți ca și ei.“ Apocalipsa 6:9-11

Odată cu deschiderea peceții a cincea, noi găsim încă un alt stadiu de progres a zilei Evangheliei, acum
când se apropie de sfârșit. A fost în această perioadă (circa 1730-1880) când Dumnezeu a îngăduit ca
învățătura despre sfințirea deplină sau întreagă să fie restaurată pe înțelesul sfinților. Dar, după cum am
văzut în studiul anterior al pecetei a patra, marea epocă de întemeiere a cultelor Protestante a început în
acest timp. Acesta a fost timpul pe care Ezechiel l-a numit „ziua plină de nori și negură”, timpul în care
oile lui Dumnezeu au fost înprăștiate pe dealurile grupurilor religioase organizate de oameni (Ezechiel
34:12). Zaharia a profețit despre aceeași perioadă de timp numindo o zi care „nu va fi nici zi, nici
noapte” (Zaharia 14:6-7).

În Apocalipsa 11:9-10, cei doi martori (Cuvântul și Duhul) sunt portretizați ca zăcând morți în piața
cetății celei mari pentru trei zile și jumătate,o măsură figurativă de timp care corespunde cu cei trei sute
cinzeci de ani între 1530 și 1880, în care Protestantismul a apărut și s-a răspândit.

Ioan a văzut suflete sub Altarul de aur (Isus Hristos) cari au fost botezate atât în lucrarea de
neprihănire prin Hristos, cât și ulterior au fost botezați cu Duhul Sfînt și cu foc în a doua lucrare a
harului care dezrădăcinează natura carnală moștenită da la Adam. Ei au fost „junghiați” pentru și prin
Cuvântul lui Dumnezeu, obținând mult dorita moarte față de păcat și față de ei înșiși, după ce și-au adus
trupurile lor ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu (Romani 12:1).

Este din Scripturi că noi înțelegem cum să consacrăm și să ajungem la statura sfinților din Colose
despre care apostolul Pavel mărturisește: „Căci voi ați murit, și viața voastră este ascunsă cu Hristos
în Dumnezeu” (Coloseni 3:3).

O, ce stare binecuvântată de a fi mort față de toate lucrurile cu excepția lui Dumnezeu, planul Lui și
voia Lui! Deținerea aceastei mărturii merită durerea morții de sine. Cu siguranță aici nu este vorba de o
experiență care așteaptă pe credincioși după moartea lor fizică, ci o realitate prezentă pe care unii ca
John Fletcher, John Wesley cât și alții cari au trăit în acest dulce-amărui timp au obținut-o.

Dar sufletele acestea sunt în întristare. Ele strigă și cer o răzbunare Dumnezăiască asupra tuturor
dificultăților și piedicilor în ce privește o desăvârșire creștină și unitate. Da, a fost lucrarea lăuntrică a
desăvârșirii sfinte cari a dorit foarte mult, rezultatul original destinat – unitate perfectă. Nu a fost o
răzbunare carnală ceea ce ele au dorit, ci o judecată dreaptă a unui sistem religios care a fost vinovat
de sîngele multor suflete. Dorința lor a fost să pună capăt implicării celor cari pretindeau a fi frați
Creștini, și să permită efectul intenționat al experienței lor de sfințire să aibă o influență deplină în mod
public, corporativ și universal. A fost o dorință sinceră pentru împlinirea profeției, și să pună capăt
acestei nesăvârșite întârzieri. Din tristețe, realizarea deplină a dorinței lor a fost zădărnicită din cauza
unei absurdități persistente a timpului.

În epocile ulterioare această dorință a fost realizată prin desvăluirea completă a judecății drepte
a lui Dumnezeu împotriva răului diviziunii carnale și a neînțelegerilor, și împotriva faptelor tuturor
celor „cari înăbușe adevărul în nelegiuirea lor” (Romani 1:18). În orice caz, noi vom lăsa extinderea
acestui raport pentru altă ediție.

Cred că este suficient să spunem la acest punct, că invocația de a ne bucura găsită în Apocalipsa 18:20
este un frumos răspuns la apelul din inimă a fraților noștri din secolul al 18-lea.

Semnificativ pentru contestul acestui studiu este că Dumnezeu a permis ca acești oameni sfinți să
înțeleagă că El încă nu este gata cu lucrul Lui pe pământ, și că în „scurtă vreme” va veni o eră mai
luminoasă cu încă și mai mulți cari v-or avea o identică experiență a sfințirii depline.