Trâmbița a doua

„Al doilea înger a sunat din trîmbițã. Și ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; și a treia parte din mare s’a fãcut sînge; și a treia parte din fãpturile, cari erau în mare și aveau viațã, au murit; și a treia parte din corãbii au pierit.“ Apocalipsa 8:8-9

Prin folosirea autoritară a simbolurilor scurte, Dumnezeul nostru măreț, ne dezvăluie adevărata și tragica istorie de la începutul căderii multora de la baza Bisericii Sale glorioase.
Despre faptul că, în primul secol Biserica Sa a fost în adevărat glorioasă, avem înregistrări clare în cărțile Noului Testament. Deja cartea Faptelor mărturisește despre curăția și puterea Ei. Inimile poporului lui Dumnezeu ardeau pline de iubire sfîntă pentru adevăr și rîvnă pentru a răspîndi Evanghelia și pentru a cîștiga pe cei pierduți. Se poate spune deasemenea că Biserica a fost „un munte mare de foc aprins”. Și Satana a știut aceasta.

La început nu erau dezbinări în Biserica lui Dumnezeu. Pentru a se forma secte și dezbinări, trebuia să fie o cădere de la credință.

Pe acei care Satana nu a reușit să-i înșele sau să-i ucidă prin infuența păgînă sau prin prigoniri, El ia atacat printr-un spirit al căderii de la credință mult mai rafinat și periculos. Prin această viclenie a Satanei, Biserica a fost atacată în interior, iar prin spiritul păgînismului a fost atacată din exterior.

Lepădarea de la credință lucrează în diferide moduri:

Spiritul ascuns și viclean al lepădării de la credință a produs la mulți „un pic de somn un pic de ațipeală” prin care s-a răcit experiența lor înfocată și a produs o atmosferă spirituală căldicică. Iubirea pentru adevăr și rîvna a slăbit în mulți. Toate acestea s-au întîmplat încet, în mod crescînd. Nu au luat seama „la lucrurile mici” și nu părea necesar a se îngrijii de diferite lucruri care s-au strecurat printre ei – în special atunci cînd era vorba de oameni care aveau influență în Biserică și care au fost implicați în acele plăceri „mici” despre care a spus apostolul Petru că ar trebui să nu luați parte la acestea sau la acele „fleacuri” în ceea ce privește îmbrăcămintea sau frizura. Dacă ar fi fost opriți în ceea ce privesc aceste lucruri, persoana vinovată care avea influență în Biserică sau ruda lor, ar fi fost supărat pe el. De aceea ei au preferat să nu vorbească despre această treabă – spre bucuria Satanei, care speră întotdeauna ca buruienile sale să fie lăsate în pace.

Cu timpul a slăbit credincioșia față de învățătura apostolilor. Acest lucru a fost evident deja în ultimii ani al apostolului Ioan. În scrisorile către cele șapte biserici din Asia Mică iese la iveală cum unele biserici locale, tolerau în mijlocul lor învățături false, și pe urmașii lor. A lipsit o judecată serioasă. Au fost infectați cu spiritul lepădării de credință.

Spiritul lepădării de credință este extrem de înșelător, oamenii cred că sînt „bogați, că au belșug și că nu au lipsuri; și nu știu că ei sînt ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și goli”. A fost nevoie de cîtva timp pentru a ajunge într-o astfel de stare. Aceasta a început prin ignorarea Duhului lui Dumnezeu și neluarea în considerare a avertizărilor fraților credincioși. Permiterea treptată a „lucrurilor mici” duce în cele din urmă la o inundație a spiritului lumesc.

Muntele care ardea a fost aruncat în mare sau între oameni păcătoși (vezi Apocalipsa 17:15 ;
Isaia 57:20). Dacă Biserica este coborîtă pînă la nivelul mării, ea devine o dominație omenească.
Rezultatul este că o parte din mare a devenit sînge, care simbolizează fărădelege. Oamenii sau făcut
vinovați față de Dumnezeu din pricina necredincioșiei lor față de răscumpărarea cumpărată cu Sîngele Lui. Cum Pilat nu a putut să-și spele mîinile de nevinovăție, tot așa nu au putut-o face nici ei. Ei au fost responsabili pentru această nelegiuire și pentru distrugerea spirituală a acelora care au fost influențați de acest spirit.

A treia parte (nu este a treia parte în mod literar, sugerează doar o parte) a făpturilor (oameni – vezi 2 Corinteni 5:17) au murit sau au pierdut spiritul lor de viață. Lepădarea de credință distruge întotdeauna suflete! Deasemenea au fost distruse a treia parte din corăbii. Corăbiile au fost vase necesare pentru a aduce oamenilor bunuri; ele simbolizează solii care aduc oamenilor hrană cerească de la Dumnezeu. (Esechiel 30:9; Proverbe 31:14; 1Timotei 1:19)
În Fapte 20:29-30 avertizează Pavel de acele corăbii, care vor fi distruse, atunci cînd a spus bătrînilor din Efes, că unii se vor scula din mijlocul lor, „cari vor învăța lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor”.

Astfel noi avem o pildă despre aceia, care odată au avut viață spirituală, dar acum sînt pe moarte, deoarece ei s-au lăsat influențați de spiritul de lepădare de la credință. Aceste spirite lucrează bineînțeles prin oameni.

Este important de menționat, că Biserica lui Dumnezeu însuși nu a căzut sau nu a dispărut niciodată. Mulți dintre ei au rămas credincioși și s-au jertfit pentru Dumnezeu și pentru adevărul Său, încît unii dintre ei, mai bine preferau să sufere moartea de martir decît să se lepede de Domnul, care i-a răscumpărat. Călărețul pe calul alb s-a dus înainte, chiar dacă unii dintre credincioși au căzut. Chiar și în ziua de astăzi calul alb merge biruitor, pentru ca să biruiască. Dumnezeu a avut întotdeauna o Biserică pe tot timpul Evangheliei, chiar dacă din cînd în cînd Ea a fost ascunsă de sistemele căzute – care nu s-au dezvoltat la începutul lepădării de credință, ci dealungul timpurilor.

Dumnezeu a arătat predicatorilor Săi, lepădarea de credință deja înainte de a fi venit aceasta, așa cum vedem în 2 Tesaloniceni 2:3. În timp ce Împăratul Constantin (306-337 după Hristos) i-a eliberat pe creștini de prigonire, atunci cînd el a legalizat creștinismul, acesta a contribuit dealungul timpului la desfășurarea și aprofundarea stării extreme de apostazie. Despre această temă o să menționăm mai mult, în capitolul despre a treia pecete și a treia trîmbiță.