Corintenii au fost îndemnaţi să cînte cu Duhul, dar să cînte şi cu mintea. Hristos nu s-a ruşinat, ci i-a făcut plăcere să declare numele Tatălui la fraţii Lui, aşa cum a fost spus în profeţie: „Te voi lăuda în mijlocul adunării.” La cei cu inima bună, Iacov le spune: „Să cînte cîntări de laudă.” Fie că vorbim de Isus şi apostolii Lui după cina Domnului şi spălarea picioarelor cînd au cîntat o cîntare, ori vorbim despre Pavel şi Sila cînd au cîntat în închisoare în timp ce un cutremur de pămînt a clătinat temeliile, absenţa instrumentelor muzicale este evidentă.

Este adevărat că folosirea instrumentelor muzicale a fost permisă în Vechiul Testament, dar de la început nu a fost aşa, pentru că cele două trompete de argint, citim că sunt singurele care au fost ordonate de Dumnezeu prin Moise, şi acestea nu au fost folosite ca să acompanieze cîntările (Numeri 10:2). Este foarte clar că David a făcut şi a folosit instrumente la închinare. În timp ce noi nu încercăm să tăgăduim acest lucru, noi trebuie totuşi să recunoaştem că în afară de Cartea Apocalipsei (cartea de simboluri), şi despre care v-om discuta mai tîrziu, nu se găseşte o singură referinţă care să arate că instrumentele au acompaniat cîntările în Noul Testament.

Deşi acesta-i cazul, nu este doar, or chiar în primul rînd, absenţa instrumentelor muzicale care ne îndeamnă la înţelegerea că folosinţa lor ca acompaniament la închinare este adaugată la Biblie. Este mai presus de toate porunca pentru prezent de un mult mai superior acompaniament, realitatea care nu a fost realizată în timpul vechiului Testament în felul în care Biserica se bucură acuma.

Principiul din ziua de azi cu privire la acest subiect este adus înaintea noastră într-o limbă care este directă şi uşor de înţeles în epistolele către Efeseni şi către Coloseni. „Cuvîntul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cîntări de laudă şi cu cîntări duhovniceşti, cîntînd lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră.” (Coloseni 3:16) „Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cîntări de laudă, şi cu cîntări duhovniceşti, şi cîntaţi şi aduceţi din toată inima lauda Domnului.” (Efeseni 5:19).

Aceste porunci nu sînt date exclusiv pentru un singur individual, ci pentru toţi sfinţii şi fraţii credincioşi în Hristos, în fiecare localitate şi ca urmare la toţi sfinţii pînă unde puterea Evangheliei a fost răspîndită. Cuvîntul Lui Dumnezeu a trebuit să aibă prioritatea între şi în mijlocul fraţilor de pretutindeni. Cuvîntul Lui trebuia să trăiască în ei, să umble cu ei, si să conducă paşii adunării pe fiecare drum. Întregul sfat a lui Dumnezeu a trebuit să fie propovăduit, aplicat, şi trăit pînă cînd rîuri de apă vie curgînd afară din fiecare inimă înţelepţită prin salvare, curg împreună într-un curent puternic de dragoste atunci cînd sfinţii se adună împreună să laude pe Domnul. Din această bogată comoară în fiecare inimă şi într-o stare fericită, sfinţii trebuiau să înalţe în sus vocile lor în laudă către Dumnezeu şi să vorbească unul cu altul prin cîntări.

Isus a spus: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, cînd închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se inchină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:23-24). Închinare înseamnă a adora ori a venera prin proşternere pînă la pămînt. Aceasta este mai mult decît a spune: „Ţie ne închinăm Doamne; noi te adorăm!” Pentru că aceasta nu poate fi făcut de cineva care nu s-a proşternut pînă la pămînt înaintea lui Dumnezeu.

Această proşternere (închinare) nu poate fi îndeplinită de o adunare care este în competiţie să vadă cine are cel mai arătos costum, ori pantofi, ori pălărie, ori tunsoare. Nu poate fi îndeplinită prin mîini ridicate spre cer, mîini care sînt împodobite cu inele, bijuterii şi diamante. Nu poate fi îndeplinită de cîntăreţii care le place să-şi audă sunetul glasului lor şi tot aşa de mult să colectezi plata înainte sau după prezentare. Închinarea adevărată nu are loc numai pentru că instrumentele muzicale sînt în bună ordine, satisfacerea urechilor şi oamenii sînt impresionaţi. Cînd aceste lucruri sînt preţuite mult, închinarea adevărată nu este prezentă, pentru că poate fi îndeplinită numai printr-un duh umil ori a se proşterne jos ca să fie înălţat.

Închinarea adevărată trebuie să fie făcută în adevăr. Domnul nostru nu a spus „În sinceritate ci în adevăr”, pentru că cineva ar putea fi sincer, dar să fie într-o mare eroare.
Avînd în posesie o experienţă de salvare care te-a ridicat pe tine deasupra tuturor păcatelor, şi te-a pus să stai împreună cu Hristos şi toţi cei mîntuiţi în locurile cereşti este esenţială pentru o închinare adevărată. Un păcătos nu se poate închina lui Dumnezeu, pentru că a se închina lui Dumnezeu, o persoană trebuie să fie cineva care face voia Lui, şi nu este voia Lui ca noi să păcătuim. „Stim că Dumnezeu n’ascultă pe păcătoşi; ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă.”(Ioan 9:31). De aceea noi trebuie să ne închinăm Lui Dumnezeu în adevăr, sau cu o adevărată naştere din nou experienţă de salvare, precum şi în adevărata învăţătură vie a Domnului Isus Hristos care produce aşa o experienţă. Tatăl caută pe cei care vor să I se închine Lui, care nu aderă la doctrini greşite şi au fost eliberaţi de povara sectelor religioase care crează bariere despărţind copii Lui. Dumnezeu deasemenea doreşte mai mult decît biserici nesectante sau intersectante din timpul de acum, cu aspectul lor general de acceptare şi toleranţă a fiecărui sistem de credinţă, cu excepţia a ceea ce Dumnezeu cere şi aşteaptă – o viaţă fără păcat. Închinătorii adevăraţi care Dumnezeu a căutat au fost găsiţi în biserica Lui Nou Testamentală.

Apostolul a comandat pe Coloseni să permită adevărata învăţătură a Lui Hristos să locuiască din belşug în ei. Ca rezultat au fost cîntări pline de adevăr, care au fost capabile să înveţe şi să sfătuiască.

Ca să înveţi înseamnă să înstruieşti sau să inspiri pe cineva (altul) cu înţelepciune de care înainte era neştiutor, şi deasemenea cuprinde aducerea din nou în minte (reamintirea) lucrurilor care au fost anterior învăţate. A sfătui înseamnă a atenţiona şi a avertiza credincioşii la o grijă care-i v-a ajuta să continue în tot adevărul al Cuvîntului Lui Dumnezeu care a fost propovăduit în mijlocul lor şi în care ei sînt întemeiaţi.

Cîntările sfinţilor au fost rezultatul, pentru că au permis Cuvîntul Lui Dumnezeu din belşug să locuiască în ei, deasemenea ca o dovadă că au permis Cuvîntul să continue să locuiască în mijlocul lor. Aceeaşi Evanghelie propovăduită de Pavel şi care a zdrobit păcatul, trebuia să fie fără încetare vorbită prin cîntări în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Într-adevăr atît de asemănător a fost cîntarea cu propovăduirea Cuvîntului încît cîntările au putut să fie folosite ca studiu pentru lecţii. Ele au fost capabile să dea avertizări aspre şi mustrări la toţi acei prezenţi. Cîntările deasemenea au fost un ajutor să-i ţină pe sfinţi pe calea adevărului şi să aducă pe orice vizitatori sub condamnare, dînd la iveală mîndria lor, încăpăţînarea şi deasemenea ruina adusă de păcat în viaţa lor.

Felul de cîntări care trebuie cîntate sînt: psalmi, imnuri şi cîntări spirituale. Psalmii la care se referă sînt cei din Vechiul Testament. În limba originală cuvîntul folosit pentru imn, înseamnă a sărbători, a preamări. Aceasta este în cel mai amănunţit înţeles, o odă religioasă sărbătorind singurul Dumnezeu adevărat şi biruinţa pe care ne-a dat-o El. Aşa cum am descoperit, aceasta poate fi făcută numai în cel mai adevărat sens şi de o inimă purificată prin sîngele răscumpător al Domnului Isus Hristos. Cîntări spirituale sînt cîntări simple, care prin natura lor nu sînt cu intenţia de a produce plăceri trupeşti, ci sînt cu intenţia de a produce o renăscută experienţă şi să îndrepte inima şi mintea spre lucrările supranaturale a Lui Dumnezeu, mai mult decît orice, salvarea prin Fiul Său Isus Hristos.

Aici este locul unde unii cred că acompaniamentul instrumentelor a fost folosit în Noul Testament, spunînd că cuvîntul psalm înseamnă a trage cu un arcuş, sau a zbîrnii pe un instrument cu corzi. Dar în timpul celor dintîi creştini, psalmii a fost deasemenea înţeles să însemne pur şi simplu a cînta.

Acei care se gîndesc că nu este posibil ca să cînţi psalmi fără nici un fel de acompaniament muzical pot întreba. „Unde este acompaniamentul tău muzical? Psalmii au fost aranjaţi pe muzică şi noi trebuie să o avem aşa ca să putem cu adevărat să preamărim pe Dumnezeu.” În Vechiul Testament psalmii au fost adesea acompaniaţi de instrumente muzicale, dar acuma nouă ni sa comandat să cîntăm. „Cîntînd lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră.” (Coloseni 3:16). În Vechiul Testament, o melodie a fost făcută de tamburine sau alte instrumente muzicale. În Noul Testament melodia este făcută în inima credincioşilor. În Efeseni 5:19 spune: „Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cîntări de laudă şi cu cîntări duhovniceşti, şi cîntaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.”
Aceasta nu vorbeşte de mîinile iscusite ale omului care atinge un instrument ca să producă un sunet frumos. Aceasta vorbeşte mai degrabă de mîinile experte a Lui Isus Hristos, atingînd inima umană şi creind un sunet care nu este posibil să fie reprodus de mîini omeneşti.

Prin urmare noi înlăturăm şi pentru totdeauna renunţăm la tot acompaniamentul muzical în schimbul a ceea ce este divin în, şi prin sfinţii lui Dumnezeu, cu ajutorul darului Său de har. Principiul Noului Testament este: „ … Cîntaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.” Ca atare noi vedem şi ştim că adăugarea instrumentelor muzicale făcute de mîini omeneşti este exclusă şi înlocuită de un mult mai superior acompaniament al harului din adîncul sufletului.

Aceasta este simbolizată în Apocalipsa capitolul 14:3 cînd Ioan a văzut şi a auzit un glas ca al celor care cîntă cu alăuta, şi cîntau din alautele lor. Aceasta poate fi înterpretat numai cu o privelişte a toţi sfinţii stînd cu Domnul lor, avînd harul lui Dumnezeu primit prin salvare în adîncul inimilor lor şi care face posibil să cînte „o cîntare nouă … şi nimeni nu putea să înveţe cîntarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pămînt”. Aceasta este o cîntare care nimeni înafară de cei mîntuiţi o ştie, nu e vechea cîntare din Vechiul Testament, ci este nouă prin harul de Salvare a Lui Dumnezeu.

Aceasta este o muzică care om mortal nu o poate cînta, pentru că muzicianul suprem este Hristos şi instrumentul Lui, cei răscumpăraţi. El ştie unde să atingă şi unde să strunească corzile cîndva frînte ale inimii, şi să producă aşa un sunet pe care John Newton la simţit, auzit, şi a scris cîntarea: „O har uluitor! O ce dulce este sunetul care a răscumpărat un ticălos ca mine! Odată am fost pierdut, dar acum sînt găsit; Am fost orb, dar acum văd.”

Acompaniamentul harului Lui Dumnezeu face de ruşine (dacă ar fi posibil) pianul şi toate instrumentele muzicale făcute de om. Şi care conductor sau maestru, oricît de antrenat şi iscusit ar fi, care muzician posedează abilitatea de a locuii în instrumentul făcut de el, şi să cînte pe instrument făcut de acolo. Ce instrument muzical este capabil, şi cine v-a fi aşa de curajos ca să spună că el îl va ajuta pe maestru cu melodia Lui de har? Poate un instrumentalist păcătos chiar, să se apropie de locul unde cel Sfînt, nevinovat şi neîntinat Maestru al ceremoniilor este angajat în această desăvîrşită şi în o absolută stăpînirii a muzicii care El însuşi a compus-o? NU! Fie ca toţi muzicienii, oricît de iscusiţi ar fi ei, să se ruşineze şi să nu îndrăznească să întrerupă o aşa piesă de muzică care este harul Lui Dumnezeu trăit şi cîntat prin Isus Hristos.

Să nu-i fie frică cuiva că noi încercăm să introducem o credinţă nouă şi eretică. Noi nu sîntem primii, să susţinem că instrumentele muzicale nu aparţin deloc la locul de închinare lui Dumnezeu.

Părinţii noştri în credinţă au fost opuşi instrumentelor muzicale la întîlnirile lor creştine.

„Fără nici o îndoială că original muzica din serviciul divin a fost pretutindeni şi în întregime de o natură vocală.” Emit Numa, Istoria muzicii.
„Numai cîntatul, în orice caz, şi nu folosirea instrumentelor a fost permisă în biserică de la început.” Hugo Leechtntritt, Istoria muzicii şi Idei.
„Muzica creştinilor dintîi a fost în întregime vocală, ori instrumentele, privite ca un simbol decăzut al păgînismului, a fost interzis.” Marion Bauser, Muzică de-alungul veacurilor.
Justin Martyr (cca 150 AD) a declarat lumească ori ce asociere cu instrumentele muzicale.
Tertulian (150-222 AD) menţionează numai muzică vocală la închinare.
Clement din Alexandria (200 AD) a denunţat cu severitate folosirea instrumentelor muzicale printre creştini, chiar şi la sărbători.
Gregory din Nazianus (330-390 AD) menţionează instrumentele dar nu le aprobă. El a crezut că
singurul lor scop a fost să stîrnească poftele trupeşti.
Jerome (347-420 AD) vorbeşte numai de muzică vocală şi subliniază că inima este sursa cîntărilor.
Teodoret (cca 400AD) spune că folosirea instrumentelor este o relicvă copilărească şi este exclusă de la închinarea în Biserică.
Crysostom (al IV-lea secol AD) spune alegoric că instrumentele din Vechiul Testament au anticipat închinarea curată şi perfectă a buzelor.
Thomas Aquinas (1250 AD): Biserica noastră nu foloseşte instrumente, ca harfe şi psaltiri să laude pe Dumnezeu, ca să nu dea impresia că au fost convertiţi din nou la Iudaizm.
Martin Luther: Orga la închinarea Lui Dumnezeu este un semn a lui Baal.
John Calvin: Nu se potriveşte mai bine decît arderea de tămîie, aprindere de lumînări ori a readuce la viaţă alte umbre ale legii. Romanii Catolici au împrumutat acest obicei de la Iudei.
John Wesley: Nu am nici o împotrivire pentru orgă în adunările noastre atîta timp cît nu este nici văzută şi nici auzită.
Adam Clarke: Eu sînt un om bătrîn şi un bătrîn propovăduitor şi declar aici că n-am ştiut niciodată că muzica instrumentală să producă ceva bun la locul de închinare a Lui Dumnezeu, ci am motiv să cred că a produs mult rău. Muzica, ca un talent o estim şi o admir, dar instrumentele de muzică în Casa Lui Dumnezeu le urăsc şi nu le pot suferi. Aceasta este o abuzare a muzicii şi eu acum înregistrez protestul meu împotriva acestei corupţii în închinarea la acel Duh infinit care cere ca cei ce-L urmează, să I se închine în duh şi în adevăr.
Charles Spurgeon: De ce nu ne-am putea ruga cu maşinăriile dacă putem cînta cu maşinăriile.
John Knox a spus că orga este o ladă plină cu fluiere.
Alexander Campbell: Pentru cei duhovniceşti (a folosi instrumente în adunare) ar fi la fel ca a folosi un clopot de la vacă într-un concert.
În timp ce noi nu condamnăm toată folosinţa instrumentelor muzicale pentru folosul personal (într-un mod potrivit cu un duh evlavios), Biblia este clară că instrumentele muzicale nu au loc în adunările sfinţilor.

Unele motive de ce principiul bibliccu privire la închinare nu v-a fi observat în cea mai mare măsură, şi nici acest articol nu v-a fi primit cu mare entuziasm de mulţimea de oameni aşa zis creştini pot fi:

1) Înlăturarea instrumentelor muzicale v-a dezvălui o lipsă adîncă în ungerea şi harul Lui Dumnezeu pentru individuali cît şi întreaga adunare.

2) Atunci nu v-a fi nimic care să-i stîrnească pe oameni şi să le menţină interesul. Muzica instrumentală este capabilă să trezească emoţiile şi să dea un simţămînt fals, cum că cineva ar fi fost
„binecuvîntat”. De multe ori ei au fost stîrniţi trupeşte de performanţa iscusită a muzicanţilor, cu tristeţe însă fără să poată deosebi ce se întîmplă. Acest lucru este evident de multe ori prin lipsa de sfinţenie în viaţa acelor care sînt stîrniţi cu uşurinţă.

3) Numărul participanţilor în adunare ar scădea considerabil şi în multe cazuri vor dispărea cu totul, pentru că foarte mulţi nu sînt interesaţi în ce spune Biblia, ci doar în a fi încîntaţi şi a se simţi bine. De aceea avem acum aşa numite biserici care permit muzică hip hop, muzică rock, muzică după gustul lor, cafeneuri creştine, cluburi de noapte, numai cu scopul ca să cîştige şi să reţină pe tineri. Ceea ce a ajuns să fie numită biserică, nu este mai presus decît cinematograful şi clubul de noapte în timpul zilei, mai bine zis Duminică diminaţa. A devenit o adunare de idei şi gînduri umanistice, unde sarcina de bază este să producă o influenţă pozitivă în vieţile oamenilor, dăruindu-le lumea cu o etichetă creştină pe ea.

4) Instrumentele muzicale acopere lipsa de cuvinte şi încetineala lor în cîntări în timp ce menţine o prezentaţie emoţionantă, care altfel nu ar fi prea captivantă. Fără asistenţa lor mulţi individuali ar fi forţaţi să-şi dea seama că mult din ceea ce ar trebui să fie învăţături şi advertizări este o repetiţie fără nici un sens a unei aiureli superficiale care nu învaţă pe nimeni şi nu avertizează pe nimeni. Păcătoşii vin complect implicaţi în păcatul lor, fără dorinţa de a renunţa la viaţa lor păcătoasă, şi rămîn nemişcaţi şi neavertizaţi despre condiţia lor şi chiar se bucură de un spectacol, dau o ofertă frumoasă (colectă), pleacă simţindu-se mai bine despre dragostea lui Dumnezeu pentru ei, şi vin din nou săptămînă după săptămînă. Ce este mai grav pentru milioane de oameni, condiţia care a fost descrisă este exact ce „biserica” este pentru ei.

5) Comitetul nu v-a aproba principiul Biblic.

6) Muzicanţii plătiţi vor fi forţaţi să găsească alt mod de cîştig.

7) Pur şi simplu oamenii nu vor să renunţe la muzică instrumentală în adunările lor, ca atare ei caută o scuză pentru acest obicei mai degrabă decît să obţină o experienţă care va face aceste instrumente să fie inutile.

Unde este muzica? Fratele D.S.Warner ne-a spus bine: „De cînd l-am găsit pe Salvatorul meu
m-am plecat sub a Lui control, o muzică nepieritoare, răsună-n sufletul meu … Iubesc să cînt povestirea, cum Isus m-a făcut întreg, şi simt a Lui splendoare, cîntînd în sufletul meu. Ce muzică-i în sufletul meu, oh, ce muzică-i în sufletul meu, Este a mea onoare să-I cînt neîncetat, căci al cerului balsam m-a făcut întreg!”
Una din cîntările romîneşti spune:

„O cîntare de mărire am în inimă mereu, De cînd L-am găsit pe Isus la Calvar. El a dat odihnă sfîntă, pace Sufletului meu, Şi sînt liber, fericit prin al Său har.
Inima mea cîntă azi cîntarea, Plină de nespuse bucurii. Mai frumos nici îngerii nu cîntă, Ca acei din valea plîngerii.”

„Dumnezeu … nu locuieşte în temple făcute de mîini; El nu este slujit de mîini omeneşti.”
(Fapte 17: 24-25).

Renunţarea la instrumentele muzicale la închinare este după Biblie, şi este foarte trist dacă nu este destul har în adunare, care să facă absenţa lor neobservată.

scrisă de Stephen Hargrave